Piero Gilardi, maestru al artei sărace și unul dintre cei mai influenți artiști italieni ai celei de-a doua perioade postbelice la nivel internațional, a murit la vârsta de 80 de ani. El este cunoscut în special pentru sculpturile sale din poliuretan care reproduc mimetic porțiuni din mediul natural (pajişti, tufături, albii râurilor). Gilardi a fost și creatorul PAV Parco Arte Vivente – Centrul Experimental de Artă Contemporană, deschis la Torino în 2008, un loc care condensează toate ideile cercetării sale în jurul relației dintre Artă și Natură.
Piero Gilardi, maestrul Arte Povera a murit
Născut la Torino la 3 august 1942 Piero Gilardi, fiul pictorului și modelului Cecilia Lavelli, și-a început cariera artistică în anii 1960 în climatul cultural al Post-Pop Art.A debutat în 1963 cu o expoziție neo-dadaistă de Machines for the Future la Galleria L'Immagine din Torino, făcându-se cunoscut publicului larg grație Nature-Rugs.
Prima datează din 1965: Gilardi se plimba de-a lungul albiei pârâului Sangone, lângă Torino, când a dat peste o grămadă de gunoaie abandonată pe mal. Impulsul lui a fost de a reconstrui o natură nepoluată. Dar a făcut-o folosind poliuretan expandat, rezultatul unei tehnologii. „Am vrut să creez condițiile ideale pentru o reîncântare față de natură, folosind un material artificial”, a spus el.
Natura-covoare de Piero Gilardi
Concepuți ca „obiecte estetice practic utilizabile” unde era posibil să se plimbe, să se întindă, să aibă o experiență tactilă și corporală, au vrut să pună în evidență comercializarea (și degradarea) însăși a naturii de către om. «Sper să reuşesc într-o zi să adun toate covoarele pe care le fac într-un loc mare, plat, închis de o cupolă informă şi opalescentă: în acel mediu rarefiat, imaginea fiecărui covor va începe să se extindă şi să se deformeze în funcţie. la un ritm organic de neînţeles dar acceptabil”.Și acel vis s-a împlinit cel puțin parțial datorită expoziției, curatoriată de Elena Re, care tocmai s-a încheiat în ianuarie la Magazzino Italian Art, din Cold Spring, New York, care a reunit în jur de șaizeci.
Dar de-a lungul carierei sale covoarele lui Gilardi au fost expuse la Paris, Bruxelles, Köln, Hamburg, Amsterdam și, deja la sfârșitul anilor ’60, la New York. Gilardi a locuit și la New York, teoretizând termenul de artă micro-emoțională.
Între artă și politică, de la Torino la Nicaragua
Scopul său în acei ani a fost elaborarea teoretică a tendințelor perioadei și anume Arte Povera și Land Art. În climatul puternic politizat de la sfârșitul anilor '60, a decis apoi să facă un s alt în calitate, cu a vieții în zonele periferice ale planetei. Așadar, și-a flancat activitatea artistică cu militantismul politic în formațiuni ale așa-zisei „noi stângi”, îmbrățișând mișcările artistice ale creativității colective și spontane.În Italia dar și în Nicaragua, în diverse țări africane și în teritoriile native americane din Statele Unite.
Instalații din anii 80
De la începutul anilor 1980, Gilardi s-a impus la nivel internațional cu instalații interactive pe care le-a conceput ca artă „relațională”, motorul transformărilor sociale. De asemenea, a povestit călătoria sa artistico-ideologică într-un text intitulat De la artă la viață, de la viață la artă, publicat în 1981. În gândirea sa, arta trebuia să-și coroboreze construcția politică, «nelimitându-se la denunțarea ferocelor consecințe sociale ale politici ultraliberale dominante, dar implementând noul „simț” al practicilor alternative experimentate de mișcări la nivel „glocal”.
Ultima expoziție dedicată lui a avut loc în îndepărtatul 2012 la Castello di Rivoli din Torino, în orașul în care a lucrat până în ultimii ani. Și la Rivoli, la sfârșitul anului 2022, Gilardi își exprimase dorința de a reveni la expoziție.
Parcul de artă vie din Torino de Piero Gilardi
Din 2002 Gilardi este implicat în crearea Pav (Parco Arte Vivente) din Torino: un centru experimental de artă contemporană în care sunt rezumate toate experiențele sale legate de dialectica Natură/Cultură. Îi plăcea să o considere un „incubator al conștientizării ecologice”.
Deschis în 2008, Pav-ul a fost ultima sa lucrare, dar cea mai mare dintre toate pentru că este un loc de viață, un muzeu, un atu comunitar. Comentând moartea artistului, Enrico Carlo Bonanate, directorul Pav-ului, amintește că «Ne părăsește nu doar un mare artist, ci un mare critic, un mare teoretician și un mare promotor de mișcare. Un visător care a încercat să atragă atenția asupra problemelor de mediu înainte de timp și, prin urmare, un mare vizionar”. Pav-ul va organiza în noiembrie o expoziție despre silueta sa, deja programată. „Va fi o ocazie să ne amintim de el în locul pe care l-a fondat, în visul său”.
