Bislacco este un adjectiv care a fost întotdeauna drăguț cu mine.
Astăzi nu se mai folosește prea mult, dar când eram copil doar ascultarea cuvântului mă punea într-o dispoziție bună.
Sunt foarte conștient că uneori termenul este folosit într-un sens peiorativ, dar l-am asociat întotdeauna cu surpriza fericită neașteptată, neașteptată, amuzantă.
Încercați să îndepărtați din această lume tot ce este bizar, bizar, excentric, imprevizibil, original, bătut, lapidat, bizar, ciudat, extravagant, absurd, bizar, prost, capricios, capricios, deosebit, sui generis, nebun , nebun, deranjat, năruit, bătut în cuie, biscuit, jucat, deranjat, balengo, nebun.Cu ce rămânem? Un ordin grav.
Bunica mea era engleză. Nu o cunoșteam, dar prin tatăl meu mi-a venit tentația irezistibilă să văd ce se ascunde în spatele unei societăți ordonate și atentă la aparențe, să mă joc cu tot ce este rigid, excesiv de formal, blocat. M-am jucat adesea cu el cu cuvintele.
Limericks, prostii, calemboururi, nu foarte populare în Italia, sunt bislaccherie care le plac copiilor. Copiii vor securitate, iubesc ritualurile, nu tolerează pierderea persoanelor dragi, obiectelor, animalelor, atmosferelor, mirosurilor, gusturilor care le identifică mediul înconjurător. Și totuși, sunt tocilari din fire și se bucură ca nebunii amestecând cărțile, încurcând fiecare formă de ordine pentru a redescoperi, recompune apoi imaginea certitudinilor lor.
Limericks, după cum știți cu siguranță, sunt compoziții de cinci linii în cuplete care rime (AA BB).
În primul vers este prezentat protagonistul (o ființă umană, un animal, un obiect). Al doilea vers, care rimează cu primul, explică ce face, gândește, simte protagonistul.
Al treilea și al patrulea rând rimează unul cu celăl alt pentru a ilustra ce se întâmplă.
Al cincilea și ultimul vers preia aproape în întregime primul și închide limerick.
De exemplu, dacă vrei să faci un limerick pe cuvântul „tocilar”, ai putea scrie ceva de genul:
Și era un cazac destul de tocilar
care nu purta cizme cu toc
și neputând pinteni calul
a trebuit să meargă la război pe jos.
O adevărată lovitură pentru un cazac.
Dar distrează-te și vei face ceva mai bun.
Revenind în timp la a doua perioadă postbelică, am o imagine vie și festivă a benzilor desenate ale lui Jacovitti, sunt bizar în privința autorului și bizare sunt personajele lui: Goofy, Palla și Pertica și câinele lor Tom, Cip arhipoliția (cu câinele Kilometro) cu Gallina și Zagar, Giorgio Giorgio Said Giorgio, signora Carlomagno, groaznica bătrână cu un uppercut devastator, toate semnate cu os de pește și acoperite cu o cantitate improbabilă de salam feliat sau altfel preparat. .Această ultimă trăsătură într-o perioadă în care mâncarea nu era din belșug a adăugat udarea în gura micului cititor extaziat pentru totala imprevizibilitate a personajelor. Plăcere totală.
Citesc mult, cărți și benzi desenate, dar tot nu am apreciat minunile misterioase ale lumilor strâmbe și răsturnate ale Alicei pe care tatăl meu jumătate englez le considera – așa cum îl consider astăzi – o capodopera a bizarerii universale. literatură.
Gândindu-mă la mine ca un mic și avid cititor al trecutului, înțeleg de ce am fost la fel de atras de Jacovitti și Lazzarillo de Tormes, Stevenson sau Conrad și Jerome Klapka Jerome sau Mark Twain, Tartarin de Tarascon și, mai târziu , de domnul Hulot. Astăzi mă întreb dacă poate exista cu adevărat o poveste, un roman, un film, o operă de artă capabilă să capteze atenția fără ceva „strâmb”, care „nu-și merge”, „bizar”, neașteptat, neobișnuit, de loc sau cel puţin în afara locului obişnuit.
Unul dintre primele jocuri care apar în copilărie este ascunselele. Deja în brațele mamei, bebelușul de câteva luni îl observă cu curiozitate, tensiune și teamă pe tatăl care se uită pe la spatele mamei și apoi dispare și reapare imediat după aceea. Când chipul tatălui său reapare, micuțul zâmbește uşurat. Și vrea să repete jocul iar și iar: tensiune și relaxare, preocupare pentru dispariție și bucurie pentru a fi găsit. Plăcerea vieții nu stă în absența tensiunii sau în stresul continuu, ci în alternanța acestor experiențe, în mișcare, în conflict și nu în război. O recomandare: fără sadism, nu împinge dispariția dincolo de limita unei tensiuni suportabile pentru copil. Este un antrenament plăcut. Pentru disparițiile definitive, va avea o viață întreagă de antrenat și nu este nevoie să se grăbească înainte.
Rezultate excelente, întotdeauna fără a depăși limitele de tolerabilitate ale copilului, se obțin cu variații ale expresiei faciale, cu cele ale vocii, cu mimica întregului corp, pe scurt, cu tot ce avem la dispoziție să surprindem, fără să se sperie, fete și băieți.Este un joc plăcut de pierdere momentană a referințelor normale urmată de recuperarea „bazei sigure”, cunoscută și liniștitoare. Astfel se obișnuiește să aprecieze cunoscutul fără a pierde dorința de a face niște incursiuni în neobișnuit.
Chiar și tensiunea lecturii stă tocmai în așteptare, în frică, în speranță, în trepidarea de a alerga într-o capcană, o capcană, o apariție, o variantă despre care nu știm nimic dar pe care inevitabil va trebui să o întâlnim , chiar dacă doar pentru o clipă, un fulger. Lectura bună, inițial cu intervenția unui adult plictisit, ne ține în alertă, ne combate lenea. Ne face să cunoaștem viața care nu este niciodată pașnică și sigură și trebuie parcursă cu atenție, siguri cum suntem că scenariul existenței noastre se schimbă continuu, în bine și în rău.
Copiii iubesc ritualurile, este adevărat. Au nevoie de securitate. Vor să audă basmul deja strâmb repetat exact în același mod, să retrăiască plăcerea trăită în serile precedente, când un adult i-a oferit micuțului timpul său prețios pentru a călători împreună în același balon de săpun.Dar este și adevărat că copiilor le plac surprizele. Numai pentru a retrăi, repet, plăcerea de a reveni în lumea liniștitoare a ritualurilor, a repetitivului. Iubesc simetricul, dar se entuziasmează dacă pot face o ocolire în asimetric. În acest fel, ei învață să iubească simetricul și asimetricul, ritualul și non-ritualul, vechiul și noul.
În fiecare poveste bine spusă, naratorul și ascultătorul se regăsesc împreună în interiorul aceluiași balon de săpun, a cărui fragilitate pretind că o ignoră prin convenție și, atâta timp cât durează, se bucură de ea din plin. O suspendare conștientă a neîncrederii, așadar: „Orice prost își poate da seama cu ușurință că pe scena în care se joacă o comedie nu are loc nicio acțiune reală, ci sunt doar actori: a viziona un spectacol cu această atitudine, însă, este chiar o prostie, pentru că te împiedică să te cufunzi în povestea prezentată. Odată ce neîncrederea este suspendată, totuși, putem trăi povestea ca fiind „reală”, să extragem din ea sentimente vii, experiențe importante” (Samuel Taylor Coleridge).
Nici copiii și nici artiștii nu au nevoie de aceste recomandări. Prin natura lor, ei sunt extraordinar de sensibili la ceea ce nu poate fi văzut cu ochiul liber, la ceea ce există între lumină și umbră, între veghe și somn, între cer și pământ. Sunt ființe aflate la granița dintre trecutul foarte lung al speciei lor și noua lume în care au fost catapultati.
Un povestitor bun crede ceea ce spune. Poetul irlandez Yeats, născut într-un tărâm care este o forjă de basme și a cărui operă este plină de material de basm, „a crezut cu adevărat în lumea basmului și în zâne și a spus cu seriozitate că a fost dus patru mile prin aer de către zâne”. Nebunia, ai putea spune, dar farmecul și descântecul nu vin din rațiune sau iraționalitate, ci din spațiile lăsate libere de amândoi.
Un personaj dintr-una din cărțile mele (Leii bătrâni și alianța lor irezistibilă cu tinerii, Milano, Rizzoli, 2003) un bătrân nebun, un mare povestitor, le-a răspuns celor care l-au numit mincinos așa: „Astăzi mai mult decât nu este niciodată nevoie de cei care, ca noi, cred fără rezerve în poveștile pe care le spun.Mulți spun povești în alte, povești în alte, adevăruri pe jumătate. Aceștia sunt mincinoșii, indivizi care își mint și își exploatează minciunile în avantajul lor și în detrimentul altora.
Noi nu. Nu mintim. Suntem în interiorul poveștilor pe care le spunem, le locuim și suntem locuiți de ele, ne entuziasmăm în timp ce le spunem, suntem cu totul sinceri când dăm viață unor evenimente uimitoare prin cuvinte. Tartarin din Tarascon ar putea fi un mincinos? Sau nefericitul Don Quijote? Sau iubitul nostru Münchhausen?”
Aspirăm la o lume ordonată și liniștitoare, dar trăim într-o lume care în fiecare zi, ca să folosim un eufemism, se prezintă ca lipsită de sens, dezordonată și îngrijorătoare.
Credem că ordinea poate fi găsită prin eliminarea tocilarului. Am ratat marcajul. Nu este tocilarul, bizarul, imprevizibilul, dușmanul nostru. Inamicul este rigiditatea, imobilitatea, fanatismul, ordinea cimitirului. Geekul ne ajută să ne mișcăm, nu să ne imobilizăm, să privim ceal altă față a monedei, ceal altă față a lunii, cu alte cuvinte să ne cunoaștem și să ne cunoaștem mai bine.
La urma urmei, așa cum spune Elia Wiesel, Dumnezeu îi iubește pe oameni pentru că îi plac poveștile. Și noi bărbații spunem și ne spunem mulți pentru a ne convinge că această viață merită trăită. Fără această capacitate de a insera tot ceea ce ni se întâmplă într-o intriga narativă, impactul cu realitatea ar fi nesustenabil. Din acest motiv Dumnezeu, sau cineva pentru el, ne-a făcut tocilari și, în consecință, producători de povești. Pentru că fiecare poveste este mișcare și fiecare mișcare este o aventură și fiecare aventură este imprevizibilă.
Suntem tocilari înăuntru.
(Prima versiune a acestui discurs a fost prezentată la Genova pe 23 martie 2007 la Conferința Quantistorie).
Episoade anterioare:
Toată lumea s-a aliniat pentru trei. Falsa și periculoasă armonie a conformității
Despre Moș Crăciun și adulții care nu mint niciodată.
